duminică, 29 mai 2011

Now that you're dead, what are you gonna do with your life?


       Un domn in costum negru, cu o cravata vargata sta picior peste picior, asezat confortabil intr-un scaun de piele. Priveste peste ochelari ceasul atarnat pe perete. Daca vrea, poate sa fie ora 15:00, asa cum poate sa fie ora 23:00.  Isi  potriveste butonii de la maneca stanga. Se aude o bataie in usa incaperii. Isi drege vocea si raspunde sec "Da". Dupa cativa pasi siguri, i se alatura pe scaunul din fata biroului sau, un barbat la vreo 50 de ani, cu capul ras, care priveste fix, fara sa clipeasca. Intreaba fara sa isi miste privirea "e bine?"...i se raspunde cu un ranjet satisfacut..." e bine"...Azi au iesit dintr-un laborator din Texas, 4 boli incurabile. Pentru inceput, 200 de oameni vor fi cobai fara sa stie. In acelasi timp, doua gazele gnu, isi nasc puii. Acum se scrie istoria.
        Barbatul cu capul ras intinde pe birou cateva plicuri albe, sigilate. Ridica privirea satisfacut si spune "hai...alege-l pe oricare, miza e aceeasi". Mana stanga a ochelaristului impunge cu penitza unui stilou scump unul dintre plicuri. Il trage spre el si se opreste. Pare a se gandi o secunda. Intinde mainile si strange toate plicurile gramada. "Tu te joci cu mine?".
       Maine incepe cel de-al treilea razboi mondial. Ordinea de zi: tsunami, foamete, cai de comunicare taiate. Ordine aleatoare. O sa ii spunem ..."Freda"....orice tsunami are nume de femeie. La buletinele de stiri, dupa evenimentul cu Freda, va fi o stire cu Uniunea Europeana si ceva cu niste fonduri. Ceva pozitiv pentru populatie la nivel global. "Fii atent...tu iei Europa dar lasa-mi mie zonele de conflict. Macar anul asta...Si lasa-mi si partea cu bacteriile. Daca rusii zic ceva, trimite-i la mine. Aia au mereu ceva de zis. Mai avem de lucrat la o serie de 35 de documentare...Target: 16-30 ani...Conditie: medie, cu aspiratii de revolutionari." Panica. Frica. Foame. Umilire. Supunere. Incet si sigur, doar nu se grabeste nimeni.We let them die, so we can live....

A murit Luchi...

"Un clopoţel a început să se smucească deasupra uşii, speriat. Parcă vrea să-şi rupă frânghiuţa şi s-o ia la fugă. Intrăm în clasă.

Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful picioarelor, mă sprijin în coate şi abia izbutesc să mă aşez, strâmb, pe-o margine de bancă. Fetele se foiesc o vreme, pe urmă se astâmpără. E aşa de linişte, că se aude cum îşi strigă Hună, pe stradă, covrigeii lui săraţi...
- Casian Alexandra!
E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă strigă Luchi...
Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.

Doamna se uită la mine şi râde.
Are-un dinte de aur, drept în faţă.
- Cu mata vorbesc fetiţo... Cum te cheamă?
Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu râsul stăpânit al clasei.
- Cum îţi zice mama acasă? stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă.
- Luchi! sare de lângă mine, răpezind înainte două degete ascuţite, una bondoacă si zburlită, Luchi, ca la căţei!

Toate fetele se uită la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o dată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.
- Nu-i adevărat! Acasă, mama îmi zice... Casian Alexandra! răspund repede, ca să se isprăvească odată, uitându-mă urât spre zburlită.

S-a isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care-o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.
Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu gumă de pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şi cozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stă cuminte cu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei...

Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă, poate în lădiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume.
Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită...

Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi. I-e milă, ca de păpuşa moartă căreia i-a cules ochii verzi şi reci de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun... demult...

Mă uit la turnul bisericii, pătrat şi greu. Două ciori încearcă să se aşeze alături pe spiţele crucii. Dar vântul le umflă penele şi le suflă jos.
Le văd întâi limpede, pe urmă cenuşiu, ca printr-o ploaie măruntă şi deasă. Liniile se strâmbă. Turnul stă acum hait, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum să nu cadă ciorile, săracele?

Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. Şi doar nu plâng.
- Ce ai, Casian? Ţi-e rău!
- Nu, doamnă...
Nu i-e rău lui Casian. îi vine să plângă în gura mare şi nu poate. Dacă doamna ar fi întrebat-o:
- Ce ai, Luchi?
Poate că ar plânge. Şi ar fi mai bine...
Dar Luchi nu mai este nicăieri. Luchi a murit. În locul ei o şcolăriţă cuminte clipeşte mărunţel şi-şi înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenuşă...

A murit Luchi... "



marți, 24 mai 2011

marți, 3 mai 2011