miercuri, 3 august 2011

azi.




"Death must be so beautiful. To lie in the soft brown earth, with the grasses waving above one’s head, and listen to silence. To have no yesterday, and no tomorrow. To forget time, to forgive life, to be at peace."
 
Sylvia Plath

vineri, 1 iulie 2011

33 de ani

"Am fost intotdeauna surprins ca nu pricep limba araba. Trebuie s-o fi uitat."

vineri, 17 iunie 2011

Napping in nature

O perna, o carte si un copac. Si sa nu imi mai pese. Atat imi doresc. A! Si sa scriu asta din El Caminito.

miercuri, 8 iunie 2011

My next life

 "In my next life I want to live my life backwards.You start out dead and get that out of the way. Then you wake up in an old people's home feeling better every day. You get kicked out for being too healthy, go collect your pension, and then when you start work, you get a gold watch and a party on your first day. You work for 40 years until you're young enough to enjoy your retirement. You party, drink alcohol, and are generally promiscuous, then you are ready for high school. You then go to primary school, you become a kid, you play. You have no responsibilities, you become a baby until you are born. And then you spend your last 9 months floating in luxurious spa-like conditions with central heating and room service on tap, larger quarters every day and then Voila! You finish off as an orgasm!"

 Woody Allen

duminică, 29 mai 2011

Now that you're dead, what are you gonna do with your life?


       Un domn in costum negru, cu o cravata vargata sta picior peste picior, asezat confortabil intr-un scaun de piele. Priveste peste ochelari ceasul atarnat pe perete. Daca vrea, poate sa fie ora 15:00, asa cum poate sa fie ora 23:00.  Isi  potriveste butonii de la maneca stanga. Se aude o bataie in usa incaperii. Isi drege vocea si raspunde sec "Da". Dupa cativa pasi siguri, i se alatura pe scaunul din fata biroului sau, un barbat la vreo 50 de ani, cu capul ras, care priveste fix, fara sa clipeasca. Intreaba fara sa isi miste privirea "e bine?"...i se raspunde cu un ranjet satisfacut..." e bine"...Azi au iesit dintr-un laborator din Texas, 4 boli incurabile. Pentru inceput, 200 de oameni vor fi cobai fara sa stie. In acelasi timp, doua gazele gnu, isi nasc puii. Acum se scrie istoria.
        Barbatul cu capul ras intinde pe birou cateva plicuri albe, sigilate. Ridica privirea satisfacut si spune "hai...alege-l pe oricare, miza e aceeasi". Mana stanga a ochelaristului impunge cu penitza unui stilou scump unul dintre plicuri. Il trage spre el si se opreste. Pare a se gandi o secunda. Intinde mainile si strange toate plicurile gramada. "Tu te joci cu mine?".
       Maine incepe cel de-al treilea razboi mondial. Ordinea de zi: tsunami, foamete, cai de comunicare taiate. Ordine aleatoare. O sa ii spunem ..."Freda"....orice tsunami are nume de femeie. La buletinele de stiri, dupa evenimentul cu Freda, va fi o stire cu Uniunea Europeana si ceva cu niste fonduri. Ceva pozitiv pentru populatie la nivel global. "Fii atent...tu iei Europa dar lasa-mi mie zonele de conflict. Macar anul asta...Si lasa-mi si partea cu bacteriile. Daca rusii zic ceva, trimite-i la mine. Aia au mereu ceva de zis. Mai avem de lucrat la o serie de 35 de documentare...Target: 16-30 ani...Conditie: medie, cu aspiratii de revolutionari." Panica. Frica. Foame. Umilire. Supunere. Incet si sigur, doar nu se grabeste nimeni.We let them die, so we can live....

A murit Luchi...

"Un clopoţel a început să se smucească deasupra uşii, speriat. Parcă vrea să-şi rupă frânghiuţa şi s-o ia la fugă. Intrăm în clasă.

Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful picioarelor, mă sprijin în coate şi abia izbutesc să mă aşez, strâmb, pe-o margine de bancă. Fetele se foiesc o vreme, pe urmă se astâmpără. E aşa de linişte, că se aude cum îşi strigă Hună, pe stradă, covrigeii lui săraţi...
- Casian Alexandra!
E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă strigă Luchi...
Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.

Doamna se uită la mine şi râde.
Are-un dinte de aur, drept în faţă.
- Cu mata vorbesc fetiţo... Cum te cheamă?
Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu râsul stăpânit al clasei.
- Cum îţi zice mama acasă? stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă.
- Luchi! sare de lângă mine, răpezind înainte două degete ascuţite, una bondoacă si zburlită, Luchi, ca la căţei!

Toate fetele se uită la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o dată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.
- Nu-i adevărat! Acasă, mama îmi zice... Casian Alexandra! răspund repede, ca să se isprăvească odată, uitându-mă urât spre zburlită.

S-a isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care-o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.
Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu gumă de pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şi cozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stă cuminte cu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei...

Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă, poate în lădiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume.
Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită...

Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi. I-e milă, ca de păpuşa moartă căreia i-a cules ochii verzi şi reci de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun... demult...

Mă uit la turnul bisericii, pătrat şi greu. Două ciori încearcă să se aşeze alături pe spiţele crucii. Dar vântul le umflă penele şi le suflă jos.
Le văd întâi limpede, pe urmă cenuşiu, ca printr-o ploaie măruntă şi deasă. Liniile se strâmbă. Turnul stă acum hait, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum să nu cadă ciorile, săracele?

Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. Şi doar nu plâng.
- Ce ai, Casian? Ţi-e rău!
- Nu, doamnă...
Nu i-e rău lui Casian. îi vine să plângă în gura mare şi nu poate. Dacă doamna ar fi întrebat-o:
- Ce ai, Luchi?
Poate că ar plânge. Şi ar fi mai bine...
Dar Luchi nu mai este nicăieri. Luchi a murit. În locul ei o şcolăriţă cuminte clipeşte mărunţel şi-şi înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenuşă...

A murit Luchi... "



marți, 24 mai 2011

marți, 3 mai 2011

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Children



"Children show me in their playful smiles the divine in everyone. This simple
goodness shines straight from their hearts. This has so much to teach. If a
child wants chocolate ice cream, he just asks for it. Adults get tangled up in
complications over whether to eat the ice cream or not.  A child simply
enjoys. What we need to learn from children isn’t childish. Being with them
connects us to the deep wisdom of life, which is ever-present and only asks to
be lived. Now, when the world is so confused and its problems so complicated, I
feel we need our children more than ever. Their natural wisdom points the way to
solutions that lie, waiting to be recognized, within our own hearts."

Applehead


joi, 7 aprilie 2011

The Egg



You were on your way home when you died.
It was a car accident. Nothing particularly remarkable, but fatal nonetheless. You left behind a wife and two children. It was a painless death. The EMTs tried their best to save you, but to no avail. Your body was so utterly shattered you were better off, trust me.
And that’s when you met me.
“What… what happened?” You asked. “Where am I?”
“You died,” I said, matter-of-factly. No point in mincing words.
“There was a… a truck and it was skidding…”
“Yup,” I said.
“I… I died?”
“Yup. But don’t feel bad about it. Everyone dies,” I said.
You looked around. There was nothingness. Just you and me. “What is this place?” You asked. “Is this the afterlife?”
“More or less,” I said.
“Are you god?” You asked.
“Yup,” I replied. “I’m God.”
“My kids… my wife,” you said.
“What about them?”
“Will they be all right?”
“That’s what I like to see,” I said. “You just died and your main concern is for your family. That’s good stuff right there.”
You looked at me with fascination. To you, I didn’t look like God. I just looked like some man. Or possibly a woman. Some vague authority figure, maybe. More of a grammar school teacher than the almighty.
“Don’t worry,” I said. “They’ll be fine. Your kids will remember you as perfect in every way. They didn’t have time to grow contempt for you. Your wife will cry on the outside, but will be secretly relieved. To be fair, your marriage was falling apart. If it’s any consolation, she’ll feel very guilty for feeling relieved.”
“Oh,” you said. “So what happens now? Do I go to heaven or hell or something?”
“Neither,” I said. “You’ll be reincarnated.”
“Ah,” you said. “So the Hindus were right,”
“All religions are right in their own way,” I said. “Walk with me.”
You followed along as we strode through the void. “Where are we going?”
“Nowhere in particular,” I said. “It’s just nice to walk while we talk.”
“So what’s the point, then?” You asked. “When I get reborn, I’ll just be a blank slate, right? A baby. So all my experiences and everything I did in this life won’t matter.”
“Not so!” I said. “You have within you all the knowledge and experiences of all your past lives. You just don’t remember them right now.”
I stopped walking and took you by the shoulders. “Your soul is more magnificent, beautiful, and gigantic than you can possibly imagine. A human mind can only contain a tiny fraction of what you are. It’s like sticking your finger in a glass of water to see if it’s hot or cold. You put a tiny part of yourself into the vessel, and when you bring it back out, you’ve gained all the experiences it had.
“You’ve been in a human for the last 48 years, so you haven’t stretched out yet and felt the rest of your immense consciousness. If we hung out here for long enough, you’d start remembering everything. But there’s no point to doing that between each life.”
“How many times have I been reincarnated, then?”
“Oh lots. Lots and lots. An in to lots of different lives.” I said. “This time around, you’ll be a Chinese peasant girl in 540 AD.”
“Wait, what?” You stammered. “You’re sending me back in time?”
“Well, I guess technically. Time, as you know it, only exists in your universe. Things are different where I come from.”
“Where you come from?” You said.
“Oh sure,” I explained “I come from somewhere. Somewhere else. And there are others like me. I know you’ll want to know what it’s like there, but honestly you wouldn’t understand.”
“Oh,” you said, a little let down. “But wait. If I get reincarnated to other places in time, I could have interacted with myself at some point.”
“Sure. Happens all the time. And with both lives only aware of their own lifespan you don’t even know it’s happening.”
“So what’s the point of it all?”
“Seriously?” I asked. “Seriously? You’re asking me for the meaning of life? Isn’t that a little stereotypical?”
“Well it’s a reasonable question,” you persisted.
I looked you in the eye. “The meaning of life, the reason I made this whole universe, is for you to mature.”
“You mean mankind? You want us to mature?”
“No, just you. I made this whole universe for you. With each new life you grow and mature and become a larger and greater intellect.”
“Just me? What about everyone else?”
“There is no one else,” I said. “In this universe, there’s just you and me.”
You stared blankly at me. “But all the people on earth…”
“All you. Different incarnations of you.”
“Wait. I’m everyone!?”
“Now you’re getting it,” I said, with a congratulatory slap on the back.
“I’m every human being who ever lived?”
“Or who will ever live, yes.”
“I’m Abraham Lincoln?”
“And you’re John Wilkes Booth, too,” I added.
“I’m Hitler?” You said, appalled.
“And you’re the millions he killed.”
“I’m Jesus?”
“And you’re everyone who followed him.”
You fell silent.
“Every time you victimized someone,” I said, “you were victimizing yourself. Every act of kindness you’ve done, you’ve done to yourself. Every happy and sad moment ever experienced by any human was, or will be, experienced by you.”
You thought for a long time.
“Why?” You asked me. “Why do all this?”
“Because someday, you will become like me. Because that’s what you are. You’re one of my kind. You’re my child.”
“Whoa,” you said, incredulous. “You mean I’m a god?”
“No. Not yet. You’re a fetus. You’re still growing. Once you’ve lived every human life throughout all time, you will have grown enough to be born.”
“So the whole universe,” you said, “it’s just…”
“An egg.” I answered. “Now it’s time for you to move on to your next life.”
And I sent you on your way. 


by Andy Weir


vineri, 1 aprilie 2011

Let me dance with me




Stii mirosul unui fir de nisip ars? Cand privesti in zare si nu te vezi decat pe tine privind in alta zare? Cand soarele nu mai e prietenul tau bun si iti ia toata viata din tine...Cand tot ce ai mai scump porti in buzunare, iar buzunarele-ti sunt goale...Cand ai talpile arse si nu ai auzit niciodata un sunet, dar poti sa juri ca tu ai inventat muzica? Cand dunele de nisip poarta nume si iti sunt frati vitregi? Stii noptile reci care iti fac cunostinta cu rabdarea? Noptile in care cerul iti zambeste in galaxii nemaivazute si in stele cazatoare pe care tu le prinzi in palme? Iti amintesti ca vroiai sa povestesti oamenilor ca li s-au intamplat lucruri? Stii furtunile de nisip care iti sfasie pielea si iti amintesc de trecut? Cand simti in masele fire de nisip si iti incrunti fruntea ca sa mai ai senzatii umane? Te trezesti mereu zambind in arsita desertului si nu stii ce o sa fie peste un minut......si te bucuri....pentru ca minutul nu mai exista...Si tu nu ai mai fost aici... desi aici locuiesti. Si calatoriile tale au ca parteneri fiecare fiinta vie din univers, care impartaseste cu tine fiecare traire si fiecare sentiment si tu le simti durerile  si bucuriile tuturor in aceeasi clipa si le traiesti la o intensitate care te extenueaza...si iti place...si astepti sa te trezesti in alt loc...in alt spatiu...cu alte figurine....fara timp....fara material...fara ganduri...fara litere...fara cuvinte...fara....

miercuri, 30 martie 2011

Buna dimineata, nevasta....

 


 Stii ce cred, draga? Cred ca totul e degeaba.....
Pai uita-te la noi. La noi toti. Ce facem? O sa ajungem sa venim acasa seara de la serviciu si sa luam in brate LCD-ul  si sa-l intrebam ce avem la masa....si copii nu o sa se mai faca, pentru ca distrug cariere... Tu cand erai mica nu aveai prietene care cresteau mai mult prin vecini, in fata blocului, sau la bunici "ca acolo are unde sa se joace, sa alerge..."? Ia, te rog....deschide televizorul...plasma vreau sa zic...vreau sa vad cristalele lichide inainte sa le arunc la WC. Tu stiai ca exista ceapa tocata deja pusa in pungutze pe rafturi, in magazine? Stii ce imi spune mie asta? Imi spune "nu mai ai timp, boule, de nimic!!!". E un mesaj subliminal in ceapa asta, iti zic io. Nene, io vreau sa plang de la ceapa. Vreau sa am timp sa toc o ceapa, ce mama ma-sii! Ai numarat vreodata cate vesti proaste primesti intr-o zi? Pai numai cand suna ceasul dimineata....Ce?! Iti zice sa te trezesti sa te duci sa alergi descult ca sa prinzi roua si rasaritul? Cacat. Iti zice: "Bouleeeee!! Misca-ti suncile in leasing-ul din fata blocului". Si apoi cand suna mobilul....te uiti incruntat la ecran...iti faci deja povestea in cap, ce sa mint...cum sa-l imbarlig p'asta...Si tot asa.
Bai, nene, stii ce e nasol? Da' nasol la modul ca nu iti mai dai seama cat de nasol e...atat e de nasol...Adica toata sarada asta a ajuns in asa fel incat....parca mi-e mila de mine. Parca nu mai am scapare. Ce sa fac? De lucrat in corporatii si firme care au petreceri tematice pe departamente, n-ai sa ma vezi...de inceput eu ceva...cum incep? Stau la coada, este? Si aici e o treaba. Adica pana iti vine randul, la 5 ghisee diferite, plus cashu' care trebuie bagat, te razgandesti sigur. Iti bagi picioarele, te bagi la metrou, te duci la un prieten la fel ca tine, bei ceva, te plangi, zici ceva de dumnezei, apoi zici "hai ca o sa fie bine". Si te duci acasa la elsidi. Este? Deci ce variante am ? Sa plec din tara. Bine. Si ma duc sa ce? Si ma duc unde? Si ma mai intorc la coada ? Uite, pe Antena 3, avem amenintare nucleara. Nu e minunat? Buuun. Sau ma mut la tara. Rosia mea, ardeiu'meu. Mai vin 4-5 prieteni la gratar vara, fac haos si gata. Dar daca io sunt crescut in fata blocului si la bunicii din Militari...ce ma fac? O s-o iau din loc. Si da, am inteles, nu au cum sa ne ia "quelque chose"-u' din privire, din zambet dar pana ajung acasa, ma intampina panoul cu intretinerea. S-a dus dreacu' chelcashozu'...Aseara pe Pro Tv am prins o scena dintr-un film atat de prost, incat imi era rusine ca platesc cablu. Am schimbat pe altceva, emisune politica. "Trebuie discutat....vom avea in vedere....". Marfa. Vreau si io un discavarii saians, un treaval end living...Alea sunt la pachet mai scump, pentru aia cu bani, care oricum nu au "timp" sa se uite la asa ceva. La cetateanu' de rand da-i Kanal D, DDtv, sondaje, Zavoranu, Columbeanu, Radu Mazare tatiiii...Arunca-l pe geam, mai exact. Totul la pachetul basic. Hai ca nu mai am timp, tre' sa plec la serviciu....

miercuri, 16 martie 2011

Poate Seneca a invatat de la mine....

       
          Louise e o fata blonda, cu pistrui, si ochii salbatici. Aceasta este povestea ei. Locuieste pe Rue de la Landelle, Brest, Finistere, Franta, numarul 11. Are un gardulet alb in fata casei si regina-noptii in ghivece asezate pe marginea scarilor din fata usii. In serile calde de vara, lasa fereastra deschisa ca sa simta cum mirosul lor ii gadila narile. Louise a invatat cum sa fie fericita singura. Sambata dimineata se urca pe bicicleta in picioarele goale si se duce...... In zori isi sterge fata cu un prosop aspru si isi aduce aminte de viata. Stie ca asa va fi mereu. Ea e crescuta sa fie doar martor.
          E 9 dimineata. Isi pregateste un pahar mare cu rom peste care toarna un strop de cafea.. Inchide ochii la prima sorbitura si apasa mai tare cu creionul pe foaia alba.Stie ca o sa apara el. Acum doar scrie despre el. Spera ca lumea sa aiba rabdare sa citeasca despre ea. Valseaza singura prin casa zilnic. Deschide ferestrele larg si inchide ochii. Aude doar pasii de afara si respiratia ei. Si-ar fi dorit sa fie balerina si sa fie aplaudata pentru sinceritatea ei. A fost la un moment dat in deşert .A povestit cu Flaubert si l-a batut pe umar prieteneste cand s-au despartit. Prima ei dragoste a fost un actor cu parul carliontat si ochii albi. L-a cunoscut prin anul 2177. S-a gandit sa fie ea insasi chiar si atunci cand nu bea rom. Stie ca are "prieteni". Ii zambesc de pe trotuarul opus in fiecare zi, la fel cum ii zambesc si de pe planeta vecina. Nu a vorbit niciodata cu ei. Ce mi-ai facut ? Se intreaba si nu stie cui vorbeste. M-ai pus aici ca pe o piesa de sah si acum trebuie sa fac fata. Cui se adreseaza ...? Ea nu a inteles...Ce frumoasa esti in seara asta...Si acum ce fac ? Nici cuvintele nu ma mai gasesc. O sa ma creada toti nebuna. Pisica s-a facut covrig si se uita alintata la ea. Ea? Cine e ea ? Ea este tot ce nu stie despre viata. Are in fata bucuria dupa care tanjeste. Kalimbele care canta doar pentru ea. Picioarele goale care danseaza. A desenat in ea strigate si ochi mari de fericire. Ma sufoc, isi spuse....Simt ca am ochii verzi si frumosi. Stiu ca de fapt am cearcane si ochii cazuti. Nu am fost niciodata atat de fericita... Louise este fericita pentru ca niciodata nu a stiut cati ani are. Asta e povestea despre aparentul nimic.